|
|
Samuraii erau razboinici antrenati in arta jiu-jitsu (gen de arte martiale cu lovituri ce pot fi si mortale), a calariei si a manuirii armelor. Studierea si practicarea acestora erau principalele indatoriri ale unui samurai. Pentru a deveni maestru, fiecare razboinic isi alegea un mentor (conducator spiritual) de la care primea invataturile despre arta razboiului. Astfel, samuraiul urma sa inteleaga si sa aplice, in timp, principiile vietii militare.
Credinta - in Rai, armura - pe piept, succesul luptei - in picioare. Acestea erau gandurile unui razboinic, douazeci si patru de ore pe zi, concentrat mereu asupra luptei si a mortii. Samuraii plecau intotdeauna de acasa cu gandul ca nu se vor mai intoarce, incepeau lupta cu gandul ca vor muri, lucruri care le sporeau mereu puterea si curajul pentru a castiga bataliile. Pentru un samurai, trei lucruri erau esentiale in viata: loialitatea fata de conducator, datoria fata de familie si valoarea.
Samurai inseamna, in limba japoneza, €ścel care slujeste€ si se refera la clasa militara aparuta acum 3000 de ani, in secolul 10 inainte de Hristos. Mult mai tarziu, prin secolul 12 dupa Hristos, samuraii au inceput sa domine societatea japoneza, clasa lor impunandu-se ca facand parte din inalta aristocratie (nobilii cu titlu si avere).
In timpul dinastiei Edo (intre 1603 si 1868), razboinicii s-au transformat intr-un fel de €śparlamentari€, pastrandu-si totusi originea militara. In aceasta perioada, cam 7% din populatie era compusa din samurai, nepotii si stranepotii lor dominand societatea pana in anii 1900.
Familia avea un rol important in viata samuraiului, mai ales fiii acestuia. Din fiecare familie, doar un singur baiat mostenea toate avantajele tatalui sau, ceilalti fii devenind razboinici samurai sau calugari. Numele primit la nastere era simplu si ales intamplator, iar fiul il pastra pana la varsta de 14 ani, cand avea loc ceremonia oficiala prin care devenea samurai. De exemplu, un mare samurai - Takeda Shingen - a avut numele initial Katsuchiyo, care insemna in japoneza €śMereu victorie€! De asemenea, baietii aveau in continuarea numelui si o porecla, astfel: fiul cel mare - Taro, al doilea ca varsta - Jiro, iar fiul cel mic, mezinul familiei - Saburo. Aceste nume le pastrau si dupa ce deveneau adulti, pana cand tatal lor isi termina activitatea ca samurai, ei luandu-i locul.
Numele ales dupa ceremonia de la 14 ani era format din 2 parti: prima se referea la originea nobila a familiei copilului, iar a doua era primita €ścadou€ de la o persoana de rang inalt, in unele cazuri chiar din partea shogunului. Shogun era numele dat conducatorului militar japonez, in mainile caruia statea aproape toata puterea statului, in timp ce suveran al statului era imparatul. Regimul militar al shogunilor a disparut in 1867, o data cu sfarsitul epocii feudale.
Imbracamintea samuraiului avea ca piesa de baza chimonoul, acel halat cu maneci largi, legat cu un cordon, care s-a pastrat pana in prezent ca haina a luptatorilor de arte martiale. Chimonourile, facute din matase fina, erau de doua feluri: de vara si de iarna. Trecerea de la cele mai groase la cele subtiri se facea in prima saptamana a lunii mai, printr-un ceremonial special. Culorile chimonourilor variau de la nuante simple de negru sau maro (semnificand demnitatea si varsta respectabila a samuraiului), pana la culori stridente, purtate ca semn al ingamfarii si a lipsei de modestie. Calitatea matasii din care se facea chimonoul era diferita, in functie de rangul si averea celor ce il purtau. O zicala japoneza referitoare la aceste diferente intre haine suna cam asa: €śNu te gandi ca sabia si chimonoul tau nu sunt la fel de bune ca ale altuia mai bogat. Fii multumit ca nu arata rau si nu sunt rupte.
Odata invidios pe lucrurile altuia, vei ajunge si mai sarac, iar toti vor rade de tine€. In afara de chimonou, samuraii mai purtau un fel de costum din doua piese, lejer si larg, numit hitatare. Mai tarziu, acest costum a fost inlocuit de un altul - numit kamishimo, format tot din doua parti (cam ca un taior femeiesc), purtat peste chimonou. Pe dedesubt, samuraii purtau un fel de scutec (asa este mentionat in cartile scrise despre acele vremuri), asemanator cu cel purtat de luptatorii de sumo, numit fundoshi. Ciorapii - numiti tabi - aveau o despartitura intre degetul mare si celelalte degete, purtatul lor nefiind obligatoriu. In picioare, razboinicii purtau sandale (numite wareji) sau niste incaltari simple din lemn, numite geta.
Celebra sabie a samuraiului era prinsa cu o curea - numita obi - ca un fel de brau, legat in fata. Sabia era purtata numai in stanga, in timp ce sabia mai scurta sau cutitul erau purtate in partea dreapta a curelei.
Coafura era unica, parul fiind prins intr-un fel de coc, in crestetul capului. Parul din partea din fata a capului era ras, pentru a usura purtarea castilor de razboi. Exceptie de la aceasta €śmoda€ faceau doar preotii budisti.
Mancarea de baza a samurailor era orezul, cultivat pe suprafete mari in Japonia. In afara de acest fel principal, in alimentatia razboinicilor mai intrau cartofii, ridichile, castravetii, fasolea, precum si o varietate mare de fructe sau vietati pescuite din mare.
Bautura cea mai populara - celebrul sake facut din orez fermentat - era slab alcoolizata, dar se bea in cantitati mari, cu diferite ocazii. Faptul de a te imbata nu era interzis, ba din contra. Era nepoliticos sa refuzi un pahar - sau mai multe - cand ti se oferea.
Ceaiul era servit intr-o camera speciala, respectand un intreg ceremonial. Mai intai un ceai numit koicha, servit intr-un singur bol, din care bea toata lumea. Urma apoi usucha, un ceai servit in cani separate pentru fiecare musafir.
Initial avand ca misiune protectia statului, samuraii reprezentau €śbratul inarmat€ al aristocratiei, fiind numiti si €śpaznici€. Mai tarziu, cand au devenit o clasa cu drepturi depline si au ajuns la conducerea imperiului, au renuntat la rolul de samurai, numindu-se razboinici sau cavaleri. Samuraii au influentat mult societatea japoneza prin rolul de conducatori si oameni ai legii. Se spune ca, fara a recunoaste meritele si faptele samurailor, cultura japoneza nu poate fi inteleasa cu adevarat.
Samurai este un termen care a fost folosit în Japonia pre-industrială pentru a desemna indivizi aparţinînd nobilimii militare. Cuvîntul samurai este derivat din verbul japonez saburau (de unde a derivat şi numele masculin "Saburo" însemnînd a servi. Samuraiul era literar servitorul unui nobil.
Samuraiului, luptătorul medieval, i s-a atribuit statutul de model suprem şi mereu actual al desăvârşirii japoneze.
În secolul al XII-lea existau şi războinicii proveniţi din rândurile ţăranilor, dar aceştia erau puţini. Şefii lor, samuraii, erau stăpânii satelor respective şi vasalii direcţi ai shogunului. Sub comanda lor se aflau luptători care înainte de a porni la luptă se parfumau, se machiau şi îşi înnegreau dinţii, obicei abandonat în anul 1870.
Ca vasali, samuraii datorau suzeranului lor fidelitate necondiţionată şi asistenţă militară imediată, după care erau recompensaţi pentru serviciile prestate. Samuraiul purta două săbii, una lungă (katana) şi una scurtă (wakizashi). Ei erau cei care-i apărau pe shogun şi pe daimyo – nobilul feudal.
Normele cunoscute sub denumirea de “codul războinicului” (Bushido), nu întotdeauna respectat, exaltau ideea de onoare, de respect faţă de cuvântul dat, de sacrificiu pentru suzeran şi de dispreţ faţă de moarte. Esenţa codului războinicilor rămânea simtul datoriei. Codul onoarei şi al devotamentului absolut pentru seniorul lor sau pentru împărat îi situeaza pe samurai în relaţie cu cavalerii europeni din evul mediu, dar cu deosebirea că din codul samurailor lipsea idealul religios.
Spre a evita umilinţa captivităţii, iar mai târziu spre a demonstra credinţa faţă de stăpân, sau spre a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui superior direct, a apărut obiceiul numit vulgar harakiri - care înseamnă “a-ţi spinteca burta” sau, cu un cuvânt mai elegant, derivat din chineză, seppuku. Act voluntar în situaţiile indicate mai sus, acest mod de sinucidere devenea obligatoriu când, ca o favoare ce li se făcea samurailor, aceştia erau condamnaţi la moarte. Pentru înfăptuirea sinuciderii se alegea un pumnal special, un anume cadru (în unele case medievale existau încăperi sau curţi interioare anumit destinate) şi se stabilea prezenţa martorilor. Unul dintre martori, cel mai bun prieten, îi făcea sinucigaşului serviciul de a-l decapita sau de a-i tăia carotida, după deschiderea abdomenului.
Samuraii cei mai bogaţi posedau reşedinţe vaste, putându-i adăposti pe vasalii şi pe războinicii lor. Fortăreţele erau construcţii provizorii, abia în secolul al XVI-lea construindu-se castele fortificate din piatră, asemănătoare celor europene.
În război, samuraiul, călărind pe un cal, încărcat cu harnaşamente grele şi somptuoase, purta o armură făcută din plăci de fier, coifuri de fier bogat decorate, încălţăminte din piele de urs, un arc mare, tolba cu săgeţi, un pumnal şi una sau două săbii. Nu lipsea niciodată din echipamentul unui samurai un steag şi un evantai de care samuraiul se servea pentru ca gesturile lui să pară cât mai marţiale când dadea ordine trupei. Luptătorii simpli erau echipaţi mai uşor, desculţi sau cu sandale uşoare de papură, purtau pantaloni scurţi şi jambiere groase de cânepă şi piele, o halebardă lungă, o sabie, unii având şi arc cu săgeţi. Pentru protecţie aveau un scut de lemn mare şi foarte greu. Un samurai trebuia neapărat să ştie să cânte la un instrument, de obicei flaut.
Înainte de începerea luptei samuraiul cel mai curajos provoca la luptă un războinic, de rang cât mai înalt, din tabăra adversă. Adeseori, în caz de înfrângere aveau loc sinucideri colective, şefii de clan obligând sute de războinici, vasali şi servitori să-şi ia viaţa. În unele cazuri, spre a fi un exemplu urmaşilor, sinuciderile erau spectaculoase. Prizonierului de rang înalt i se permitea să compună un poem de adio, care apoi era trimis ca amintire familiei lui, împreună cu capul sau cenuşa prizonierului. Ceremonii religioase se oficiau în cinstea celor căzuţi în luptă. Familia samuraiului decedat îi scria numele pe o tăbliţă, păstrată apoi pe altarul casei. În grădină, sub o piatră de mormânt, în locul corpului său, pierdut pe câmpul de luptă, familia îngropa o şuviţă de păr sau un obiect drag ce aparţinuse războinicului.
În Japonia, la începutul epocii medievale normele de drept cutumiar erau diferite de la o regiune la alta. În general, şeful familiei era acela care îşi judeca şi sancţiona membrii familiei şi servitorii. Când lipseau dovezi sau martori, o preoteasă-ghicitoare căzând în transă stabilea “adevărul”. Începând din secolul al XIII-lea, cel care judeca toate cauzele era samuraiul local, potrivit unor norme stabilite de guvernul shogunal. Pedepsele erau în funcţie nu numai de gravitatea delictului, ci şi de poziţia socială a vinovatului: cu cât această poziţie era mai înaltă, cu atât pedeapsa era mai severă.
Copiii războinicilor purtau încă de mici o sabie de lemn şi deprindeau de timpuriu mânuirea arcului şi călăritul. Ei erau în general educaţi şi instruiţi, în mod sumar, în familie.
Ceremonia căsătoriei era simplă, constând în schimbul între miri a trei cupe de sake, din care fiecare bea pe rând de câte trei ori. Căsătoria nu se considera consumată decât după naşterea primului copil. În caz că femeia era sterilă, soţul îşi putea lua în mod liber, fără acordul soţiei, o concubină. Putea şi divorţa, deşi divorţul era în genere detestat, sau putea să-şi repudieze soţia, caz în care copiii rămâneau la tată. Soţia putea să se despartă de soţ nu prin divorţ, ci fugind şi adăpostindu-se într-o mănăstire, unde, dacă rămânea trei ani, era considerată în mod legal divorţată. Samuraii care nu îşi puteau permite luxul de a întreţine mai multe soţii, întreţineau, fără ca cineva să se scandalizeze, măcar temporar o concubină ocazională. În familiile samurailor femeia era respectată; ea conducea treburile casei şi se ocupa de educaţia copiilor. Cunoştea mânuirea arcului şi a halebardei, luptând la nevoie alături de soţ.
Începând din secolul al XIV-lea s-a instituit obiceiul ca defunctului să i se dea un nume postum. În ajunul înmormântării familia şi prietenii se adunau în casa decedatului, pentru priveghi, aducând daruri şi flori. Se servea o cină frugală, după care, la lumina torţelor, se duceau cu toţii la cimitir unde defunctul era îngropat sau ars împreună cu obiectele la care ţinuse cel mai mult. Deasupra mormântului se aşeza o grămadă de pietre şi se depuneau alimente pentru spiritele înfometate, spre a nu-i tulbura pe cei vii. Văduvele care nu voiau să se recăsătorească îşi tăiau părul. În timpul doliului se purtau veşminte deosebite, albe şi era interzis să se mănânce carne. Doliul dura între 3 şi 400 de zile, în funcţie de gradul de rudenie.
Un samurai din secolul al XVII-lea pe nume Miyamoto Musashi spunea că jurământul samuraiului înseamnă devotament până la moarte. Codul războinicului impunea onoare, respect faţă de cuvântul dat, spirit de sacrificiu şi dispreţ total faţă de moarte. Spre a evita umilinţa captivităţii, iar mai târziu spre a-şi demonstra credinţa faţă de stăpân sau spre a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui superior, în secolele XIII-XIV a apărut obiceiul numit harakiri (ceea ce se traduce prin "a-ţi spinteca burta" sau seppuku, derivat din chineză. Adeseori, în caz de înfrângere, în urma luptelor, aveau loc chiar sinucideri colective, şefii de clan obligând la acest act disperat sute de războinici.
Esenţial de reţinut este că niciodată moartea nu i-a îngrozit pe japonezi. Moartea însemna o firească şi binefăcătoare reintegrare în natură a defunctului, care devenea spirit, urmând să-i protejeze pe cei vii, dacă aceştia continuau să-l venereze.
În secolul al XIX-lea, un număr apreciabil de samurai sărăciţi îşi refac situaţia economică devenind comercianţi la Nagasaki, Osaka şi Edo. Unii dintre aceştia îşi ridicaseră gradul de pregătire intelectuală, afirmându-se în domeniul literaturii şi artelor.
_______________________________________
sensei_mary
Atashi wa vampire desu ^^
|
|
